Servicii Comunitare pentru copii

Incluziune socială prin furnizarea de servicii integrate la nivelul comunității

Înapoi

Casa cu cinci surori: povestea fetelor Ferenz

“Ai fost la școală azi?” În fața blocului, copiii zumzăie de colo colo în soare, ca niște gâze în prag de primăvară. Cei mai mari îi țin pe cei mici în brațe și așteaptă să le vină rândul să sară elasticul. Am nimerit exact în toiul jocului. Pe undeva sunt, probabil, aruncate niște ghiozdane rămase pe ziua de azi fără altă îndeletnicire. Nu apucăm să le vedem, suntem poftiți în casă, în vizită la Loredana și Ioan Ferenz.

Loredanei și lui Ioan le-au ars casa. Stăteau într-o cămăruță cu părinții lui și cele 5 fetițe și erau toți în casă când s-a întâmplat. “De la frigider… am pierdut într-o secundă agoniseala de 17 ani”. Au primit o locuință socială, un apartament cu 2 camere, baie și bucătărie. S-au mutat deja de 4 luni, dar încă nu s-au obișnuit. Li se pare încă foarte mare și printre pereții goi se aude încă ecoul. “Nu mai e cum era odată, toate la locul lor…” În fiecare cameră sunt saltele puse direct pe jos, câte un dulap și valize. Pe hol, Loredana a prins de grindă o perdea albă de dantelă. Covorul cel bun l-au pus în camera mare.

Familia Ferenz: Cătălina Andreea (6 ani), Loredana (36 ani), Elena Claudia (2 ani), Miruna (9 ani), Ioan (47 ani), Georgiana Alina (13 ani) și Ionela Raluca (12 ani), fotografiați în noul apartament, dupa ce le-a ars casa, © UNICEF cybermedia

Ioan e sudor și muncește cu ziua în construcții, dar de-o perioadă e mai greu să găsească de lucru. Loredana e casnică. Spală de mână, face de mâncare și are grijă de cele 5 fete. Cea mai mare are 12 ani, cea mai mică are un pic peste un an. “Trăim dintr-o alocație,” spune Ioan. Își alege cuvintele atent, parcă să nu deranjeze. E greu să găsești curaj și determinare printre atâtea nevoi.

Fetele seamănă mai mult cu mama. Cele trei mai mărișoare sunt înalte și au toate părul lung, șaten. Împreună, sărind elasticul pe parchetul gol, ar putea fi într-o sală de balet. Mai ales cea mare, Alina. E păliduță, dar e toată numai ochi și zâmbet. Are un tricou gri pe care scrie “ready, steady, study.” Îi spunem ce înseamnă și primim chicoteli în grup, ca de la ceva amuzant. Alina e clasa a 6 a, dar nu s-a gândit încă la ce vrea să facă mai departe. Sora ei mai mică Raluca are, în schimb, un plan precis pentru săptămâna viitoare: ”E săptămâna ALTFEL și o să fac un tort la școală. Ieri am făcut chec. A ieșit bun și au mâncat toți.”

Studioul de balet din sufragerie - fetele familiei Ferenz sar elasticul într-o după-amiază de primăvară, © UNICEF cybermedia

“Familia trăiește din prestații sociale, [aici] intervenția a fost pe sănătate, o să continuăm investigațiile,” ne spune Adela Fodor, șef serviciu asistență socială în Moinești. Se referă mai ales la Alina, căreia i-au depistat anemie și e suspectă de leucemie. Surorile ei mai mici au primit vaccinuri potrivite vârstei.

Adela e o doamnă înaltă, brunetă, cu privire caldă. Vorbește cu bunătate, dar nu promite niciodată mai mult decât e sigură că poate face. Are în grijă zonele de lângă două școli din Moinești, adică peste 21,500 de oameni.“…sunt pe primul loc ca număr de locuitori care trăiesc din beneficii sociale.” A văzut împreună cu echipa ei 1871 de familii din septembrie încoace, de când a început și la Moinești programul Servicii Comunitare pentru Copii finanțat de UNICEF în 38 de localități din județul Bacău.

Așa a ajuns și la Loredana și Ioan și și-a dat seama că nu era un mediu sănătos în care să crești copii. A vorbit cu ei și a notat tot ce i-au spus într-o aplicație pe tabletă. Se cheamă Aurora și îi ajută pe asistenții sociali să aibă în același loc toate informațiile despre familiile de care se ocupă. Înainte notau totul pe hârtie, dar apoi trebuia să transcrie în computer la birou. Acum pot face totul din teren și câștigă timp.

Aplicația le dă o listă completă de întrebări de parcurs și toate informațiile rămân în sistem pentru toți colegii. Tot aplicația semnalează și când pot fi trase concluzii. Aurora le-a spus că Loredana și Ioan pot primi casă și că fetițele lor trebuie vaccinate. La început a fost mai greu cu tableta, până când s-au obișnuit oamenii și au mai prins încredere. Le era teamă să nu rămână fără copii.

Poate pentru că are în grijă așa de multe cazuri, Adela e preocupată de performanță. “Trebuie să fii într-un anume fel, să nu fii egoist … Nu prea poți să zici, asta e de făcut, acum am terminat. Tot timpul te gândești ce ar trebui să mai faci.” A terminat liceul pedagogic și studii juridice și de 8 ani face asistență socială la Moinești. Suficient timp să vadă că “nu excelează neapărat cei cu studii în asistență socială. Calitatea umană face diferență.”

Se gândește mereu și la ce mai e de făcut pentru fetițele familiei Ferenz.

Fetele familiei Ferenz. În dreapta, Alina, suspectă de leucemie, încă în investigații, © UNICEF cybermedia

“Ce va doriți pentru fete?” îi întrebăm pe Loredana și Ioan înainte să plecăm. Amândoi ezită. Cel mai greu apasă nu lipsurile din prezent, ci din viitor. “Sa fie sănătoase! Restul, cu Dumnezeu înainte!” De o parte din rest se ocupă oameni ca Adela: de dosare de alocații, de mers la școli și la doctori. Oameni ca Adela văd lucruri care unor părinți copleșiți de griji sau de neputință le scăpă. Oameni ca Adela aduc un sfat, un sprijin sau o certitudine dincolo de săptămâna viitoare.

 

Autor: Roxana Grămadă

Fundația Botnar