Servicii Comunitare pentru copii

Incluziune socială prin furnizarea de servicii integrate la nivelul comunității

Înapoi

Tineri părinți, cu 4 copii. Mama casnică, tatăl operat de hernie, nu mai poate munci. Asistentul social: “există soluții.”

“Domnii sunt de la UNICEF.” Domnu’ Arvinte intră primul, își drege vocea și face prezentările. Îi cunoaște pe Toader Petru și Adina Goraș de câteva săptămâni, de când le-a intrat în casă să vadă cum trăiesc. La Sohodor, în comuna Horgești, nu-ți calcă pragul așa de des musafirii, și suntem primiți cu mirare. 

Curtea casei e largă și iarba a crescut mai peste tot, mai puțin pe mormanul de nisip din față. Toader Petru și Adina au început să înalțe casă de câțiva ani, dar de ceva vreme s-au oprit. Rândurile de cărămizi de chirpici se văd clădite cu grijă, la fel plăcile de pal și câțiva saci de ciment, stivuiți la perete. Ferestrele și ușa nu sunt încă bine fixate și intră curent pe sub rosturi. Până să fie gata, mai e mult. 

Din holul rece trecem în prima cameră, unde se înghesuie pe pat toată familia. Toader și Adina au 4 copii: Constinela Francesca de 6 ani, Ioan Luca Remus de 4, Iacob Petru de 3 ani și cea mai mică, Lavinia Emanuela, de 1 an și 2 luni. Sunt căsătoriți de 7 ani și sunt încă amândoi foarte tineri: el are 26 de ani, ea 23. 

©UNICEF Cybermedia/Familia Goraș are patru copii și tatăl nu mai poate munci. E operat de hernie de disc. Domnu’ Arvinte le-a spus însă că au dreptul la ajutor social și i-a învățat să depună dosar.

E aproape prânzul, dar pe sobă nu fierbe nicio oală. “Îs năcăjită, nu-mi ajunji alocația de 4 milioane la copii. Să plătesc și-o lumina, nu-mi ajunji, să mai ieu și-o graunță nu-mi ajunji. Mai cumpăr cartoafe, fasole, orez, mai luăm și tacâmuri. Cât ajunji banii, luăm.” 

Adina nu are multă carte, a fost la școală doar 2 luni, dup-aia “m-a luat mama la treabă, munceam la vie, la struguri”. Ce știe să facă, face. Casa e curată, văruita portocaliu cu mâna ei acum un an, și în bună orânduială. La oraș s-ar chemă minimalism, de fapt sunt lipsuri. Pe soba de lut stă răzleața o sticlă de suc de piersici, aproape terminată, și o ceașca. Pe nicăieri nu se vede nicio jucărie. 

“Văruim o dată pe an, la sărbători, dacă vine cineva, să nu zică chiar că suntem…” Toader nu își mai termină gândul… A fost doi ani la școală, știe să citească și să se semneze. Până să se opereze de hernie de disc, acum 3 ani, muncea și în construcții cu ziua, cu tatăl lui. “Ma durea tare piciorul stâng și m-am dus la doctor la Bacău”. Acum poate lucra doar în curte, muncă foarte ușoară,“ dar nu mă mai ie, că nu îs bun de treabă, zice că să fac treabă, nu să stau.” Înainte “eu lucram, ea [stătea] cu copilașii acasă. Aveam o situație mai bună, lucram în sat la o firmă di butoaie. [Acum] ce să mai fac la casă, ne descurcăm de azi pe mâine. Trăim de azi pe mâine.” 

Domnu’ Arvinte i-a învățat să facă dosar de ajutor social, ca să fie asigurați și să primească încă niște bani în fiecare luna, să se mai ajungă cu cheltuielile. Toader “nu știa că poa’ să fie [asigurat], zicea că e prea tânăr. Adevăru’ e că la forțele de muncă, dacă n-ai peste 45 de ani, nu-ți da viză, îți oferă un loc de muncă. El fiind operat, automat nu putea să lucreze, și atunci printr-un certificat medical poate beneficia de dreptul ăsta, ca să fie asigurat el și soția. Copiii sunt asigurați.” 

Domnu’ Arvinte e asistent social la primărie, în programul Servicii Comunitare pentru Copii finanțat de UNICEF în 45 de comunități din județul Bacău. A luat casă cu casă și a văzut până acum 1,170 de familii din cele 1,200, câte sunt în Horgești. “L-am văzut pe la noi prin sat și l-am chemat și la noi să vadă cum stăm. Spunea lumea că e bun,” zice Adina.

În fiecare comunitate e nevoie asistenți sociali și medicali care să meargă la oameni în bătătură, să afle cum se descurcă. “Munca asistentului medical e mai directă, omul știe când e ajutat cu ceva. Cu asistentul social e mai complicat,” trebuie să le spui oamenilor pe limba lor că sunt tot felul de servicii sociale care îi pot ajuta: ce bani pot primi și cum, îi trimiți la doctori și terapeuți specialiști, le faci dosarele și îi sfătuiești cum să facă să mai învețe câte ceva, ca să găsească de lucru. 

“Am găsit la recensământ un copil cu sindrom Down căruia i-am dat într-o luna 77 de servicii: consiliere, referire, orientare și reîncadrare școlara… Până acum bătea lumea la ușa primăriei doar pentru venitul minim garantat și alocații”. În teren vezi că altfel stă treabă. Și oamenii nu știau. 

Doar Francesca și Luca merg la grădiniță, Francesca mai mult decât Luca. “Colorează, scrii…” Azi la grădiniță a colorat un cal cu negru și i-a făcut ochii cu portocaliu. “Când e ploaie afară, nu merge la școală. E rupte cizmele.” Francesca are o privire vie, prezentă. Zâmbește larg și vorbește cu noi, știe culorile și să se descrie. ”Am părul drept.” Frații ei s-au ascuns după părinți. Nu sunt obișnuiți cu oameni străini și nici cu atâta atenție.

 © UNICEF Cybermedia/Francesca (6 ani) încă nu înțelege limitările situației în care s-a născut. Și dacă merge la școală și la doctor, are șanse serioase să le depășească. 

Ca și casa lui Toader și a Adinei, și un pui de om tot o muncă de construcție e, se crește cărămidă cu cărămidă. Și fără atenție, jucării și cineva care să le deschidă mintea, copiii cresc ca buruienile, tăcuți și sălbăticiți. 

Domnu’ Arvinte e mai mult pe drumuri. Dar măcar se bucură când e cu folos. Se uită din ușă cu bunătate la copii. Vede lipsurile și știe că slujba lui e să aducă un dram de orânduială în viața unor oameni năpădiți de necazuri și fără prea multă școală.  Să îi și înțeleagă, dar să îi și împingă să facă mai mult decât le vine de la sine. Nu-i ușoară treabă, oamenii ar cere mai degrabă bani și lucruri. Doar că oricât le-ai da azi, mâine e nevoie din nou. Și dacă ei nu învață să gândească altfel, nu rezolvi mare lucru. Și asta ia timp. Domnu’ Arvinte nu face numai dosare de ajutor social, împarte și speranța cu picătura. 

 

Autor: Roxana Grămadă

Fundația Botnar