Servicii Comunitare pentru copii

Incluziune socială prin furnizarea de servicii integrate la nivelul comunității

Înapoi

Tudor are 8 ani și tetrapareza spastică: “Eu la anu’ merg.”

“Nu plâng, doamnă, de ce să plâng, nu plâng că n-am motive.” Nicoleta Fleșcan are 40 de ani și, împreună cu Iulian, trei copii: Alexandra, de 22 de ani, studentă la limbi străine la Universitatea Vasile Alecsandri, Raluca, de 15 ani, și Tudor de 8 ani și jumătate. Pătrundem în apartamentul soților Fleșcan, într-un bloc de locuințe sociale din Moinești, ghidați de vocea Nicoletei.

“Tudor, lasă oleacă tableta, mamă.” În camera celor doi copii, fiecare stă pe salteaua lui, cuminte. Raluca sprijinită în coate și cu picioarele ca într-o postură de meditație, Tudor în genunchi și cu mânuțele întoarse. Își apasă cu năsucul butoanele de la jocul de pe tabletă. Se întoarce încet spre noi și ne privește sfios, pe sub sprâncene. E un băiețel firav, șaten și cu ochi căprui. Cu piciorușele și mânuțele frânte din încheieturi, acolo la el pe pătuț, seamă cu Bambi.

“E foarte drăgăstos,” ne asigură Adela Fodor, șef serviciu asistență socială în Moinești. Îl cunoaște bine pe Tudor și ori de câte ori se întâlnesc au momentul lor de drăgălit. Tudor are tetrapareză spastică și nu vorbește prea clar. De fapt, mama lui ne traduce cam tot ce ne spune.

“Rauca nu vorbește, nu comunică.” Are sindrom Rett, o tulburare gravă din spectrul autist, întâlnită mai ales la fete, și care afectează dezvoltarea normală a creierului. Din când în când scoate niște sunete, ca ale unui bebeluș și se leagănă pe coate. Jucăria ei preferata sunt revistele, pe care le rupe cu mare plăcere. “Munti întregi de hartii… asta-i place,” ne spune mama simplu, nu fără umor.

© UNICEF Romania/ Cybermedia/“Nu plâng/…/, nu plâng că n-am motive.” Nicoleta Fleșcan, 40 de ani, mama lui Tudor și a Ralucăi

Tudor merge la școală la Centrul Școlar Incluziv numărul 2 din Comanești. Are 6 colegi de clasă. “Hai zi, mamă, ce clasă ești?” E clasa întâi și pe doamna o cheamă Cristina. Îl întrebăm dacă îi place la școală și ne răspunde prompt: “Eu la anu’ merg.” “De unde știi? Te operezi? Da? Unde? La Chișinău?” Întrebările sunt întrerupte de răspunsurile pe care Tudor se străduiește din toată ființă lui să le dea. “Ne-a venit și pașaportul.” Nicoleta e mulțumită. De unde are atâta putere, ea știe, dar e numai cu zâmbetul pe buze.

Din septembrie anul trecut, la Moinești a început programul Servicii Comunitare pentru Copii finanțat de UNICEF în 38 de localități din județul Bacău. Adela și echipa ei au văzut peste 1,871 de familii, printre care și pe a lui Tudor. Au venit, l-au văzut și le-au povestit despre un caz simiar tot în Moinești, operat cu succes la Chișinău. Au făcut programări la medici și s-au străduit să strângă și bănuți de drum și operație pentru luna mai. “Am strâns fonduri pentru operația lui Tudor și am făcut și o hotărâre prin consiliul local să îi primească până la sfârșitul lunii.”

“Ieri am mai primit o surpriză de la CAR, ne-au ajutat și dânșii, ne-au dat 5000 de lei. Eu m-am dus să-mi plătesc rata,” și când colo… Nicoleta e emoționată, dar își stăpânește lacrimile cu încă o doză de umor. Nu plânge în fața copiilor. Ne povestește cum la ecograf, Tudor i-a spus “bogdaproste” doamnei doctor și le-a lăsat pe amândouă interzise. Asta după ce s-au suit amândouă pe el să îi țină mâinile. Le tot arunca din cauza spasticității. “Ce-ai zis, puiule?” l-a întrebat doamna doctor. “Bogdaproste!” “Zi, mă’ mamă, mersi!”

Adela în schimb nu se lasă până nu ne spune tot. Știe ea ce știe. A fost de curând un concurs cu strângere de fonduri organizat de Petrom – “Indiferența ucide vise.” Oamenii s-au mobilizat și au strâns cei mai mulți bănuți, 125 de milioane de lei vechi. “Care credeți că a fost primul lucru făcut de doamna Fleșcan?” “Hai, nu spuneți, doamnă,” zice de colo Nicoleta. “Ba da, chiar m-a impresionat. M-a sunat și m-a întrebat dacă poate să doneze 1000 de lei unui alt copil cu handicap. Asta a făcut primul lucru, putea să cumpere medicamente sau ceva,” dar ea a vrut să întindă o mână de ajutor și altcuiva. “Cand primim, trebuie să dăruim mai departe,” se scuză Nicoleta.

Tot de la Adela aflăm și despre Alexandra, fata cea mare a Nicoletei și a lui Iulian, perfect sănătoasă și studentă bursieră Erasmus. “E un copil foarte bun, care își ajută familia extraordinar… să va uitați pe pagina ei de Facebook, n-are poze cu iubiți, are cu frații ei, așa cum îi vedeți…O fata la 22 de ani vrea să arate ce bine arată, ce prieteni buni are, prin ce cluburi umblă, în niciun caz frații cu handicap și totuși o să vedeți că numai poze” cu ei are. “E trup și suflet,” e de acord Nicoleta, în cuvinte puține, potrivite de modestie.

Recunoaște în cele din urmă și când îi e greu. Cu ieșitu’ afară nu se mai descrucă așa de bine. Raluca e de acum grea și nu mai poate să o pună singură în cărucior. O ajută soțul, când nu e la slujbă. E tinichigiu auto și muncește toată ziua. Ea stă singură acasă cu copii, e asistent personal. La Raluca vine cineva să îi facă gimnastică de 2-3 ori pe săptămâna. La boala ei multe terapii sunt contraindicate. Nu are voie nici electro, nici nămol sau parafină.

Lui Tudor îi fac mereu terapii la spital, la Oradea sau la Techirghiol, de unde au venit cu scoici. Merge zilnic la școală și trebuie dus la autobuz. “La amiază mă duc eu și îl iau. Transportul e asigurat, dar mititelu’ nu merge [singur]. Am renunțat la scaun, mi-e teamă, am văzut mulți copii care au devenit dependenți. Din doi măcar unul să meargă.”

Îl ia așa cu binișorul: “hai [pune] tălpiță jos, hai să mergem până la doamna… La coborât e mai greu, coboară cu amândouă picioarele, [parcă] zboară, dar de urcat e ușor.”

© UNICEF Romania/ Cybermedia/Tudor (8 ani) are tetrapareza spastică dar merge la școală în fiecare zi

 

UNICEF organizează o campanie de strângere de fonduri prin donații lunare prin SMS. Programul început trebuie dus la capăt și apoi extins, mai sunt mulți copiii ca Tudor și ca Raluca. Și pentru asta e nevoie de bani. O întrebăm pe Nicoleta dacă e de acord să spunem povestea lor.

“Da, accept să fiu parte din campanie, pentru că sunt o groază de copii ca ei și nu văd de ce i-am ascunde. Să știe lumea, există, și ei sunt. Sunt oameni ca noi.“

Nicoleta își strânge copiii la piept și stă la poză cu aceeași privire dătătoare de speranță și putere. “Ma doare pielea,” spune Tudor, “la picioare, la mâini, la fața.” Nicoleta se uită la el și îl încurajează cu tonul ei glumeț, înecat de iubire. “Ei, te doare pielea! Nu te doare nicio piele, ești băiat puternic!”

 

© UNICEF Romania/ Cybermedia/Tudor are planuri de viitor: “Eu la anu’ merg.”

 

Autor: Roxana Grămadă

 

 

Fundația Botnar